Acasa

În 2006 am fost unul dintre cîștigătorii de la 6 din 49. Pe data de 16 octombrie, se strînseseră 7.600.000 de euro, după douăzeci și patru de săptămîni consecutive de reporturi.

Împreună cu prietena mea pusesem un bilet cu trei variante simple, după cum urmează: 7, 17, 23, 39, 41 și 44; 4, 12, 19, 20, 33 și 39; și, ultima, la care eu am pus trei numere și ea trei numere, 4, 17, 19, 28, 44 și 45.

Ar fi fost prea frumos să cîștigăm cu această ultimă combinație; am luat cu prima.

Nu are rost să spun care dintre noi doi a fost autorul ei pentru că nu-i corect și, de fapt, efortul a fost unul colectiv. Da, se mai întîmplă să ne certăm și să mai spunem chestii urîte la nervi. Mai ales ca in acea perioada eu munceam la lansarea proiectului Ecosepsys si stresul era la cote maxime. Intre timp am lasat cu succes proiectul puteti vedea aici prezentarea video a proiectului. In fine….Printre ele e și „Eu am pus numerele alea, nu tu“ iar celălalt, într-o evocare disperantă, pentru că a devenit un laitmotiv de rutină, și care după aia, cînd ne împăcăm, ne provoacă zîmbete, zice „Dar eu am tras de tine în duminica aia să jucăm“.

Eram, pînă astăzi, printre cîștigătorii necunoscuți. Ne-am luat premiul tîrziu, pentru că ne-a fost frică, și cînd am făcut-o am folosit clauza anonimatului permanent. Mai bine așa, cel puțin la început. Ne era frică de ceea ce ni se putea întîmpla dacă s-ar fi aflat. Nu ne puteam asuma acest cîștig, nu știam să fim bogați, nu credeam că a umbla cu gărzi de corp e o soluție.

Încă din clipa în care am aflat, încă din acea noapte albă pe care n-o vom uita niciodată, cînd tot ce ne-am permis a fost să ne îmbătăm și să exasperăm vecinii cu manele și U2 la maximum, a venit la un moment revelația că e bine să fim prudenți pînă învățăm să jonglăm cu bogăția.

Fără să avem vreo șansă să fim bogați cîndva, în cercul nostru de prieteni ne obișnuisem să ne facem plăcere cu ideea că ne-am putea ajuta reciproc în caz că unul dintre noi cîștigă la 6 din 49. Primul impuls a fost să le dăm bani să facă ce vor ei, să le facem un bine.

Pe o listă extinsă de prieteni și rude, pe care am făcut-o în vreo 20 de minute, aveam deja de ajutat 28 de persoane. Cu un milion de euro calculasem că îi rezolvăm pe toți. Încă mai avem lista, acum ușor înnegrită de trecerea timpului și ne uităm din cînd în cînd pe ea, dar rar și cu un sentiment de jenă vinovată.

Am așteptat puțin să le dăm banii și pînă la urmă așteptarea s-a transformat într-un contract pe termen nedeterminat. Erau altele de făcut. Într-o primă fază a fost foarte haios să avem următoarea problemă: cum depozităm banii? Să avem cash în casă sau nu? Dacă îi punem la bancă, ce facem dacă dă banca faliment? Vă dați seama: de unde înainte puneam deoparte 100 de euro pe lună și ne bucuram cînd reușeam să punem 150, acum ne-am trezit cu 7.600.000.

În final, pur și simplu am depus la toate băncile din România. O parte din cecuri le ținem acasă, cea mai mare parte însă tot la bănci, sub cheie. Avem și private banking, prin seifurile băncilor, unde, în cutiuțe sigilate, am îngrămădit teancuri de bani.

Apoi, cînd toate s-au aranjat, am intrat în faza a doua, cînd ne-am întrebat, ca rușii, ce e de făcut. Am luat-o ușor. Am zis să mai stăm cîțiva ani așa, înainte să ne expunem bogăția. Îmi doream un BMW ca al lui Bușcu.

Cu toate astea, am hotărît să rămînem cu aceleași mașini, o vreme, ca să nu dăm de bănuit. E ca un drog suprem și cred că l-am înțeles pe Harun al Rașid, califul din Bagdad, care se deghiza în om simplu și cutreiera străzile în cel mai deplin anonimat.

Ce e cu adevărat de dorit în viață? Să stai singur cuc într-o vilă, în timp ce prietenii tăi stresați că tu ai atîția bani, vin cam forțat la întîlniri și apoi nu mai dau un semn de viață cu lunile? Sau să ieși nestingherit la bere, îmbrăcat cu aceeași pereche de blugi și aceiași pantofi cu șiretul rupt?

Voiam să-i vedem pierzîndu-și demnitatea, cerîndu-ne bani pentru nevoi tot mai mari, transformînd prietenia în pizmă și ură? Zvonul despre bogăția noastră întinzîndu-se și otrăvind relațiile cu toți cei care ne cunoșteau? Obișnuiam să rîdem cînd vedeam prin presă că diferiți alți oameni simpli, cînd cîștigă un premiu mare, ca noi, continuă să se ducă la serviciu.

Încet-încet, însă, am devenit conștienți că este singura cale. O sumă mare de bani e ca intervenția unei mari civilizații în viața unei populații care nu a depășit epoca pietrei. Te poate distruge. Marele și imensul pericol era plictisul. Mai avusesem perioade în viață cînd am stat fără să facem nimic. Acum, situația se putea repeta, singura diferență fiind banii mulți. Degeaba aveam 7 milioane de euro dacă ne venea să ne urcăm pe pereți de plictiseală. Ca să nu tulburăm echilibrul, ne-am hotărît să mergem la serviciu și să amînăm puțin generozitatea. Viața a redevenit, brusc, interesantă.

Cînd a început criza, în septembrie 2008, am fost puși în cea mai urîtă situație care i se poate întîmpla unui om bogat: să i se facă frică pentru banii lui. A fost neașteptat, nimic nu anunța catastrofa, iar noi eram în mijlocul unei dispute, dacă să dăm o mie de euro să repar cum trebuie mașina mea sau nu.

Cîteva zile, am fost pur și simplu livizi, nu ne puteam concentra la nimic, ne tremurau genunchii.
Am reușit, între 7 septembrie, cînd ne-am dat seama că se coace ceva, și 18 ianuarie, cînd s-a mai potolit, să retragem doar două milioane de euro și vreo patru sute de mii.

Ar fi fost paradisul oricărui hoț să intre la noi în garsonieră. Au fost momente cînd efectiv erau bani și în frigider, și în mașina de spălat, și sub canapea. La bănci, ne priveau atît de urît cînd veneau și ziceam că vrem să retragem 500.000 de euro și nu ni-i dădeau mereu în bancnote mari.

Culmea penibilului era cînd plecam noaptea și căutam locuri în jurul Bucureștiului unde să îi îngropăm, pentru că ne-am dat seama că în casă nu putem să îi ținem. Amîndoi eram la serviciu în timpul zilei și oricine putea să intre în casă.

A doua situație urîtă: pe vreme de boom, era ușor să îți maschezi bunăstarea. Aveam deja două mașini, ce-i drept mai de second hand. Ne permiteam să mergem de două-trei ori pe an în străinătate, în destinații exotice.

Ne-am luat telefoane semiscumpe. Multă lume o făcea. Dar, odată venită criza, cînd oamenii au sărăcit brusc, să îți păstrezi același nivel al bunăstării, cînd toată lumea suferă, e imposibil. Să anunți deodată că ai 8 milioane de euro, cînd cu 100.000 cumperi zece comentatori de la Sinteza zilei și-i pui să-l iubească pe Băsescu, e scîrbos de-a binelea.

Mai mult, îți stă în gît. Sigur, din cînd în cînd, au apărut situații în care ne-am simțit mizerabil. Prietenii noștri aveau probleme financiare grave. Colegii noștri erau din cînd în cînd atinși de o nenorocire. Părinții noștri aveau nevoie de ajutor. Creditele au făcut ravagii pretutindeni în jurul nostru.

N-a fost ușor să rămîi insensibil la toate astea – de fapt nici nu eram insensibili, ba chiar ne simțeam rău de tot atinși – și, cu toate astea să nu poți oferi nici un ajutor. N-am dat bani nimănui, cel puțin nu încă. Rezistăm.

Poate am fost incoerent. Scopul meu nu e să fac stil. Am vrut doar să vă spun cum e să fii foarte bogat și să nu poți să te bucuri de asta. Ca să mă inspir, acum, cînd scriu, am luat dintre copertele unui dicționar vechi de engleză un cec de la BRD, în care avem 536.830 de euro. E mișto.(Text extras din Ghidul Visez pentru mine , A.C. 2010)